am fost iar la Berbec, cea mai veche terasă a Ploieștiului. și iar a fost de excepție.

Faza 1. Planul.

Vineri dimineață eram la o discuție, cu un amic. Despre nimicuri: mașini, mâncare, politicieni. La un moment dat am zis eu "saramură", iar tipul a zis "cea mai bună saramură de crap e la Berbec, să n-avem discuții". Brusc, am avut revelația că săptămâna asta am tras ca tractoru' și că merit ceva bun. Așa că mi-am terminat treaba, am sunat-o pe pisi și i-am zis: azi ieșim, că e urgență mare, ai niid ă saramură tunait. Că așa sunt eu, megaromantic.

Faza 2. Tactica.

bera6

Terasa Berbec e unul din locurile mele preferate din Ploiești. In primul rând, pentru că e ocolită de milionarii de căcat ai orașului, aia care nu pot mânca o salată dacă nu li se vede sigla mașinii prin gard. Or, aici ciuciu gard, terasa e complet izolată de stradă, poți veni cu un Ferrari din aur, n-o să știe nimeni ce Valoarea Planetei ești. În al doilea rând, pentru că prefer oricând un loc în care sunt străini din cinci țări (Central, hotelul care găzduiește terasa Berbec, e principalul hotel de business al Ploieștiului) decât un loc unde niște nimeni cu bani își povestesc platitudinile vieților lor de căcat. În al treilea rând pentru că mâncarea de aici nu m-a dezamăgit niciodată și în al patrulea rând pentru ca... pana mea, e fuckin' Berbec, cea mai veche terasă din cel mai șmecher oraș al anilor 30. Petrolul care curgea în valuri pe dealurile din jur umpluse orașul de rafinării și Berbecul de miliardari, aici se lansa moda, aici cântau cele mai tari banduri și cele mai faimoase dizeuze, inclusiv Ioana Radu, care a cântat aici goală, pe masă, la petrecerea unui englez putred de bogat. Nu zic că Ploieștiul era peste București, dar Capșa și Casa Vernescu erau pentru cei care nu-și permiteau Berbecul.

Faza 3. Execuția

[Paranteza COVID19: Mi se pare important să vă spun că pe terasa Berbec m-am simțit cel mai safe din toate localurile în care am fost în perioada asta. Mesele sunt la o distanță considerabilă una de alta. Când ne-am așezat la masă am fost întrebați dacă vrem să vedem meniul fizic sau dacă vrem sa-l citim online. Primul obiect care ne-a fost pus pe masă a fost un flacon cu dezinfectant, în caz că dorim să-l folosim. (chestie pe care nu am mai întâlnit-o deloc-deloc în alte localuri) și ni s-a oferit un link unde puteam vedea procedurile de protecție a clienților hotelcentral/covid19 ]

Am ajuns pe terasa Berbec pe la 18.30. Ca de obicei, la o masă se auzea italiană, la una poloneză (cred) iar la alta engleză. 

bera7

Ca de fiecare dată, pe mine terasa asta mă transportă mental în Grecia. Pisi a zis că îi aduce aminte de Paris, iar eu i-am reamintit că la Paris sunt porții mici, iar mi-e foame. Am luat două salate și o sticlă de apă apoi am comandat saramură pentru mine și un tibonel pentru ea, plus un vin.

bera1

Salata mea s-a dus rapid, cu o felie de pâine prâjită furată de la pisi. Iar apoi....

Apoi a fost ca în filmul Băbăiatule. Cam asta am zis tot timpul, mâncând. O carne cu extrem de puține oase, un sos absolut fuckin' amazing, iar legumele folosite - habar nu am ce le-au făcut, dar toate aveau gust de pește, de parcă erau trăiseră cu crapul ăla în apă.

bera3

Pisi n-a zis nimic de t-bone, dar nici mult n-a mai rămas din el. Și apoi am stat pe vin, liniștiți ca doi pensionari, ascultând band-ul.

bera2

Și am avut senzația că ascult cel mai bun band de live din Ploiești. Tipa știa cam tot ce ar trebui să știe o cântăreață de local, in română, spaniolă și engleză. Vocea tipului seamănă foarte mult cu a lui Elvis, și de-aia muzica regelului n-a sunat ridicol, cum se întâmplă de obicei. Iar băiatul de la clape cânta mega relaxat, când cu mână, când cu alta. Nu-i știu pe cei trei, nu știu cum se numește band-ul, dar o asemenea siguranță de sine și lejeritate în a aborda orice gen muzical n-am mai văzut decât o singură dată, la o trupă care-și făcea veacul pe vase de croazieră.

Faza 4. The End. 

La zece, muzica live s-a oprit, să nu deranjeze clienții hotelului, lăsând loc unui cafe-concert în surdină, la un nivel care permitea discuția pe un ton scăzut. Dacă eram singur și aveam o carte la mine, cred că aș fi trecut de pe roșu sec pe un rose sec cu gheață și aș fi plecat de-acolo doar dacă aș fi fost dat afară, atât de mișto era. 

bera5

Am mai stat vreo 30 de minute și am plecat. Ne-am plimbat vreo 30 de minute, până când tocurile lu' pisi au zis "gata" și am mers acasă. Am mai desfăcut o sticlă de vin, am băut câte-o gură fiecare, am mai sporovăit un pic și apoi ne-am băgat la somn. Fără burți pline până la refuz, fără ficatul rupt în două, fără oboseala specifică orelor târzii. Trebuie să mai facem asta, pisi, early dinner cu muzică blândă și cu plimbare sună foarte bine, cred că duminică te duc iar, să verific dacă mai au ciorbele alea senzaționale. O să le duc și zece cărți Străbunicii, să le dea clienților. 

Pe net, terasa Berbec este AICI (link).
Hotelul care o găzduiește este AICI (link).
Mâncarea delicioasă de aici poate fi comandată și pentru acasă (link). 
Citeşte mai departe ...

Azi am fost înapoi în timp, pe cea mai veche terasă a Ploieștiului

Mai găsești, pe net, povești din epoca de aur a restaurantului și terasei Berbec. În anii 30, Ploieștiul era pentru România ce era New York-ul pentru Statele Unite. Motivul? Petrolul. Orașul era plin de rafinării, iar localurile din Ploiești de miliardarii vremurilor, români sau străini. La "Berbec" se lansa moda de către soţiile petroliştilor bogați. La "Berbec" cântau cele mai en vogue dizeuze și cele mai tari orchestre din România. Faimoasa Ioana Radu a cântat aici la petrecerea unui armator englez, goală, pe masă. Capșa? Casa Vernescu? Erau localuri cu ștaif, din Capitală, dar nu se comparau cu "Berbec", care era un fel de Fratelli.... Iar când nu veneau VIP-uri, magnetul era șeful localului, un moșulică simpatic, nea Ionică Moraru, care făcea adevărate demonstrații din aranjarea mesei, a platourilor, sau a pusului vinului în pahar, dar și aducând, pe brațe, până la 7 farfurii odată. Pe urmă a venit războiul... Deși rafinăriile erau hăt departe, spre sud, preacorecții de americani au făcut zob centrul Ploieștiului, inclusiv restaurantul. Noroc că spiritul Berbecului a rezistat. La fel, si hotelul care-l gazduieste azi, asa ca, în 1945, restaurantul a renăscut la parterul Hotelului Central și a redevenit o locație atât de faimoasă, încât i-a confiscat numele gazdei. Nu-i mai zicea nici dracu' "Hotel Central", ci "Hotel Berbec". Și-așa a rămas, până în 1990. Din motive care-mi scapă terasa a fost închisă după Revoluție.

sursa foto: www.republicaploiesti.net 

 

Noroc că s-a redeschis.... Am fost azi, acolo, după ce am văzut-o, de la etajul 4 al hotelului. Eram doi, rupți de foame...

 

Mi s-a părut senzațional modul în care terasa a fost reamenajată. Desi e mare, are vreo suta de locuri, au reusit s-o ascundă aproape complet străzii,, și s-o ferască astfel de zgomotul infernal al traficului din zonă. Așa că poți să stai liniștit, la doi pași de o aglomerație care nu mai există. E o liniște pe terasa aia ca în curtea maică-mii, din cartierul mărginaș în care am copilărit. Și e plin de flori.

Și tot, ca la mama acasă, am mâncat de ne-am lins pe degete! Ciorba de perișoare cu ardei și smântână e, de departe, cea mai bună mâncată anul ăsta, și am constatat că terasa Berbec e unul dintre puținele locuri unde oamenii nu se zgârcesc la perișoare. Nu râdeți, că e o boală de care suferă și cârciumile scumpe. Erau vreo șapte perișoare, în bolul ăla. Și nici bolul nu era mic.

Iar ciulamaua.... Cum să zic, ca să pricepeți? Era perfectă. Era sămoarăbibi. Amicul meu se ridicase și vorbea la telefon, mai spre stradă. În doar patru minute de când mi-a fost adusă, pe terasă se auzea doar sunetul furculiței cu care râcâiam farfuria, în încercarea a de a băga în gură și ultimile dâre de ciulama. Am regretat sincer că nu-mi mai permit să ling farfuria, ca atunci când eram mic, și m-am urât când am dat o picătură pe masă. Picătura aia era a mea!!!

M-am consolat gustând din ce și-a luat prietenul meu. Ciolan de porc cu varză călită. Altă chestie care făcea un blowjob papilelor mele... Perfect, din seria "băbăiatule!!!". Nervos că iar mă fac cât porcul dacă mai stăm acolo, am cerut nota. Și, după ce am primit-o, am cerut iar meniul, să mă uit la prețuri.

Mi se pare normal că o apă minerală e doar trei lei cincizeci, nu ca la McDonalds-ul de peste drum (fuck Mc!). Dar cum să coste, mă, doar 7 lei, minunea aia de ciorbă?! Cum să coste doar 12 o ciulama care mi-a plăcut atât de mult încât era s-o fut?! Cum să dai 13 lei pe varză cu ciolan de porc din seria băbăiatule!!!".?! Cum, mă, să fie partea mea, după ce am mănâncat până am zâmbit ca un retardat, doar vreo douăj' de lei?!

Am plecat. "Să veniți mâine seară, la meciul cu Elveția", îl aud din spate, pe ospătar. Nu vin. Până nu se termină campionatul de fotbal, nu mai ies seara in oraș. Nici nu-mi place fotbalul, nici nu vreau să mă întorc la jeanși mărimea 36, mi-e bine la 32. O să vin doar așa, în fugă, la prânz, să mai gust o tocană, sau pentru o varză băbăiatule!!!" doar a mea.... Amicul meu rămâne în urmă, să ia un număr de telefon și să-și aleagă o masă, iar eu casc gura pe pereți și mă prind care-i faza. Ospatarul nostru de azi avea 50-60 de ani și și-a făcut treaba impecabil, fără fițele specifice puștanilor cu muci în freză. Nici bucătăreasa aia genială nu e vreo blondă tânără, am văzut-o ieșind un pic, să ia aer. Pe terasa Berbec te duci înapoi în timp, cel mai tare local din istoria Ploieștiului, pe vremea când angajații unui local credeau ca niste fanatici in expresia "clientul nostru stăpânul nostru". Și e exact ca pe vremurile în care eu mergeam la grădiniță și mă culcam devreme, dar gașca lu' tata petrecea aici de minune cu bere Azuga, vin de Valea Călugărească și apă minerală Biborțeni, cu un radio pe masă, așteptând ca Ilie Dobre să strige "goooool"... 

Pe net, terasa Berbec e aici. Și v-o recomand cu căldură.

Citeşte mai departe ...
Abonează-te la acest feed RSS
© 2023 Bogdan Stoica