Du-te la Berbec, cere saramura de crap, fii fericit

De 4 zile bag ca migul: 5, 6, chiar 8 ore de computer pe zi, iar restul zilei întâlniri, discuții, hârțoage. Și totul pentru că mi-am propus să nu mai las să treacă încă un an peste Muzeul Brandurilor, un proiect început în mediul online, fără să-l scot în offline. Pregătesc o expoziție de branduri vechi ploieștene, fix în buricul târgului, cum nu s-a mai făcut niciodată: stradal, gratuit, pe termen lung. Iar asta vine cu niște sute de ore de muncă, de la digitalizat, printat până la făcut aranjamente logistice și obținut aprobări. Povestea se leagă, dar mă și epuizează. Așa că azi, fiind vineri, mi-am propus să mă premiez pentru munca depusă. Cică auto-recompensarea face bine psihicului, dacă atingi jaloane importante și nu primești nimic începi să crezi că nu meriți nimic. Or, eu, mai ales azi, după câteva ore în trafic și câteva ore într-o hală de producție, meritam de-a dreptul o perfuzie. Dar pentru că nu-s nici ipohondru, nici un mare fan al tratamentelor medicale, mi-am oferit o altfel de recompensă. O saramură de crap, la Restaurant Berbec, singurul local de la kilometrul zero al Ploieștiului, cel mai vechi local al Ploieștiului și singurul brand care apare de trei ori pe acest blog.

Nu m-am dus cu mâna goală. Cum proiectul despre care vă povesteam mai sus include și câteva reclame vechi cu acest loc, le-am printat cu proritate și le-am luat cu mine să le montez pe terasa Berbec, ca promo, preview, momeală, teaser la expoziția ce va urma. Am vorbit cu Paul, managerul Hotelului Central (numele modern al Hotelului Berbec), mi-a dat aprobarea, și în 40 de minute am terminat și cu asta.

beca1

beca2

beca3

beca4

M-am spălat pe mâini, regulamentar, mi-am luat un espresso scurt și am aprins o țigară. La ora la care m-am dus eu pe terasă mai erau doar câțiva turiști, lucru care-mi convine de minune, pentru că turiștii de Berbec/Central te lasă în pace, n-am văzut niciodată în locul ăla turiștii cretini pe care-i vezi la mare sau la munte, ăia care urlă, vorbesc tare sau bântuie cu boxa după ei. V-am mai zis, cred, că la Terasa Berbec nu vezi nici milionarii de căcat ai orașului, pentru că ăștia nu pot mânca o salată dacă nu li se vede sigla mașinii prin gard (or terasa e complet izolată de stradă). În această atmosferă zen, cu toate treburile terminate dar și cu stomacul lipit de coloana vertebrală (zero mese, în ultimele 16 ore) am decretat că sunt gata pentru răsfăț. Cincisprezece minute mai târziu, în fața mea ateriza ea:

 sa1

sa2

sa3

Mănânc preparatul ăsta, aici, de vreo cinci ani. Aș putea să scriu despre el ca despre o femeie. N-o fac niciodată, pentru că nici nu-s critic culinar, nici nu am habar cum se face, ca să pot să explic subtilitățile de gust. În termenii mei, de om simplu, pot să spun doar că saramura de pește de la Central pare că este soția papilelor mele gustative și că au o căsnicie bazată pe chimie pură, de-aia cum (sper că ți s-a întâmplat și ție), te face să iubești pe cineva ani la rând ca și cum ar fi ziua în care te-ai îndrăgostit.

Am mai scris într-un text anterior că uneori n-am chef să scriu despre acest local, ca să nu mă trezesc acolo, când mă voi duce din nou, cu cine știe ce proști sonori, în bermude cu dungi, însoțiți de un copil educat prost care urlă printre mese pentru că tâmpita de mă-sa, soția tipului cu bermude de idiot, a citit pe net imediat după ce a terminat Capra cu Trei Iezi că trebuie să lași copilul să se exprime urlând. Pe de altă parte, la ce mizerii se prepară și se vând în cârciumi cu pretenții din Ploiești, să scriu despre saramura asta este un serviciu pe care-l fac comunității, dar și echipei de la Central/Berbec, pentru că fără clienți, locul ăsta n-ar mai exista.

Așa că scriu și te îndemn să încerci măcar o dată ce-am mâncat eu azi. Du-te ca mine, la prânz, dacă vrei să mănânci ceva bun și să pleci. Du-te cu prietenii și/sau colegii pe la 6-7 seara, când răcoarea și liniștea se instalează pe terasă să puteți discuta în voie cu furculițele ân mâini. Sau du-te după 9 seara, cu pisi îmbrăcată frumos, dacă vrei să pui lângă farfuria cu umami și o sticlă de vin bun, și câțiva pași de dans cu pisi, pe muzica bandului de pe terasă și niște romantism d-ăla autentic, de om muncit și ușor cherchelit.

referințe / rezervări / contact Restaurant Berbec, parte a Hotelului Central, aici: (website, facebook, delivery).

Citeşte mai departe ...

cum se scrie "răsfăț" la Restaurant Berbec

Cumva, am devenit un semi-gras. Nu mă întrebați cum, că nu mănânc mai mult decât anul trecut. Probabil mi-a încetinit metabolismul, chestie la care adaug spășit că am meșterit mai puțin de când a început povestea asta cu covid19. Și chiar dacă nu am luat proporții bobonetiene iar hainele încă mă încap, mă simt cam aiurea. Am mâinile și picioarele cam la fel, dar burta și fălcile s-au modificat. Dacă pui pe cineva să mă deseneze minimalist, o să iasă o formă bizară, ceva între o focă tânără și un hamster bătrân. Așa că de vreo lună am început să tai din alimente. Am renunțat la pâine cam de tot. Am renunțat la vin în timpul săptămânii. Evit carnea, chiar și din mâncare, dacă nu cumva vorbim de găina dintr-un pilaf, pentru care fac moarte de om, sau de o afumătură senzațională. Am o zi pe săptămână în care țin dieta vitei furajate, fac și mănânc toată ziua doar salată din legume verzi, (care-mi iese tot mai demențial). Sucuri oricum nu prea beam, bere - să-mi bag picioarele în ea, se știe, eu cred sincer că dacă bei bere nu reușești în viață, atât vei fi de ocupat să te beși, să râgâi și să te piși - una peste alta mănânc ceva mai corect, de ceva timp, iar burta a început să dea înapoi. Faza e că la câteva zile am o revoltă interioară. Gurmandul din mine, sectant, fanatic ca un userist, al Gustului de Porc, face scandal. Așa că am primit cu drag sfatul de la #tdfe: "răsplătește-te și răsfață-te cu ce-ți place , când și când, dar fii atent la cantități". Lucru pe care l-am făcut, sâmbătă seara, la Berbec. Restaurant Berbec, remember? Singurul local de la kilometrul zero al Ploieștiului. Cel mai vechi local al Ploieștiului. Singurul loc în care răsfăț se scrie cu litere de-alea complicate, pline de arabescuri, nu cu Arial Black, ca la celelalte. Un local despre care am mai scris, AICI și AICI și singurul local care apare de trei ori pe acest blog.

Conștientă că nu mi-e ușoar[ viața în perioada asta, ziua de sâmbătă a fost de treabă și mi-a dat o seară perfectă. Nici cald, nici frig, nici soare excesiv, nici vânt. O plăcere să stai în cămașă, pe o terasă plină de flori, în sunetul ăla specific de local bun. Iar răsfățul a început cu o discuție la un pahar de Principele Matei. Da, știu, la 240 de lei sticla e un vin prea scump. Dar e un vin perfect pentru răsfăț. E ca atunci când lucrezi la calculator, iar #tdfe trece pe lângă tine și te sărută pe ceafă. Ești treaz, lucid, încă ancorat în ziua/săptămîna pe care ai traverat-o, bei o gură, bei încă una și ușurel începi să rămâi fără task-uri, probleme, îngrijorări, de care se ocupă Principele. Vinul ăsta este tot ca o atingere adorabilă pe ceafă, dar asta se întâmplă la interior, sub piele, direct pe trunchiul cerebral. 

Cât timp am inițiat discuția cu principele, au venit prietenii noștri, rața și berbecuțul. Că așa ieșim noi, cu alte cupluri. Rața mea stătea cuminte pe o grămăjoară de varză, iar berbecuțul ei se alinta între niște cartofi făcuți la cuptor. Foarte de treabă și mișto amândoi, s-au potrivit la fix cu principele Matei, m-am bucurat mult să văd ce bine se înțeleg (paranteză: restaurantul Berbec oferă cea mai bună rață din Ploiești, așa cum face și cu saramura de pește, și cu ciorba de burtă, și cu o droaie de alte preparate). Neuitând de amenințarea bobonetelui din mine, m-am concentrat și mi-a reușit să nu mănânc tot, deși rața se întinsese prin toată farfuria și-mi șoptea "ia-mă toată, sunt a ta". M-a ajutat și principele, recunosc. Și terasa. Și doamna care m-a servit și care, din neatenție, mi-a zis de două ori "mamă", cum îmi ziceau mama și bunica, când încă le aveam.

Și am avut revelația că ăsta e principalul asset (scuze, sunt citit și de corporatiști) al restaurantului Berbec: faptul că aici mâncarea se potrivește cu oamenii care o fac și o servesc. Nu știu în câte localuri se discută cu tine la nivelul "Ți-a plăcut, mamă?". Știu sigur că în nici un alt local din Ploiești nu mai vine ospătarul să întrebe, la 5-10 minute, dacă mai ai nevoie de ceva. Să te întrebe dacă a fost bun, dacă vrei desert, să ajungi să te cerți cu el/ea pentru că vrea să-ți pună apă/vin în pahar iar tu ești genul care preferă să facă singur asta. E cu siguranță singurul loc în care ospătarii au peste 20 de ani de experiență, adică au experiență de-aia bună și manierele alea retro-impecabile de răsfățat clienții. Nu e un loc cu ospătărițe sexy și cu ospătari cu brațele pline de tatuaje. Dar cine și-i dorește pe ăștia, care îți aduc mâncarea cu gesturi apatice și apoi stau cu nasul în telefon, de trebuie să-i chemi pentru o altă sticlă, scrumieră, farfurie?

E atât de mișto la Berbec încât n-am nici un chef să scriu despre acest local, ca să nu mă trezesc acolo, când mă voi duce din nou, cu cine știe ce proști sonori, în bermude cu dungi, însoțiți de un copil educat prost care urlă printre mese pentru că tâmpita de mă-sa, soția tipului cu bermude de idiot, a citit pe net imediat după ce a terminat Capra cu Trei Iezi că trebuie să lași copilul să se exprime. E genul de local pe care l-aș cumpăra și l-aș închide marelui public. Serios, aș pune un bătrânel stilat la intrarea dinspre kilometrul zero al Ploieștiului care să ofere carduri de acces cuplurilor mișto pe care le vede pe stradă, spunându-le ceva de genul: "Stimate domn, permiteți-mi să-i ofer încântătoarei doamne care vă însoțește acest card de acces pe terasă. Avem o listă de vinuri excepționale, bucătarul nostru este mare mason în ot chiuzinul anilor 70-90, colegele mele vă vor aduce tot ce doriți cât se poate de rapid, iar dacă doriți să dansați vă asigurăm că bandul nostru știe diferența dintre un refren cântat și unul urlat. O seară extraordinară vă doresc și felicitări pentru alegerea făcută, se vede că vă face foarte fericit".

Trebuie să scriu, însă, despre acest local, pentru că vreau să existe în continuare. Știu sigur că între cei 50k de oameni care mă urmăresc pe net sunt și o droaie de oameni asemeni mie, care n-au fost încă la Restaurant Berbec. Și dacă nu pot cumpăra și transforma acest local după bunul meu plac, pot măcar să-l populez cu oameni de bună calitate. De-asta și adaug că, toată săptămâna asta, dacă comanzi ceva pe magazinul online al acestui blog, fie că vorbim despre pachetele de cărți, fie despre bijuteriile din argint, de pe blog și adaugi, la rubrica observații, numărul unui bon fiscal emis săptămâna asta la Restaurant Berbec, primești gratuit încă un set de cărți Tipul din Filme nu există, pe care să-l faci cadou, când vrei, unei tipe mișto.

Răsfăț plăcut tuturor (website, facebook, delivery).

Citeşte mai departe ...
Abonează-te la acest feed RSS
© 2019 Bogdan Stoica