Eram după o zi de-aia nasoală. Colac peste pupăză, eram cu mașina. Sătul de cafea și de apă, i-am cerut ospătăriței un ceai de "ce vrea mușchiul tău", pentru că nu mă pricep la ceaiuri. Am primit unul de lavandă, și cred că a fost prima oară când am auzit că se face și ceai din ceva ce văzusem de obicei prin șifoniere. La vreo 20 de minute, toți cei de la masă au început să se certe, ieșise un megatărăboi, și când mi s-a cerut părerea am zis că nu mă interesează. "Sigur că nu te interesează dacă bei ceai de lavandă, boule. În p**a mea, zâmbești ca un tâmpit!", mi-a răspuns cel mai furios. Așa era, nene! Stăteam între amicii mei ca un hippy fumat între jandarmii scoși la intervenție. Practic, abia în seara aia, la treizeciși de ani, am aflat că lavanda calmează. Scuze, eu folosesc de obicei alcool să mă calmez...

Așa am zâmbit și zilele astea, când am ajuns la restaurantul La Lavandă, din Cornu. E un loc absolut demențial. Eu unul sunt sătul de noul tip de kitsch de pe Valea Prahovei. Nu pricep cine i-a tâmpit pe patronii de cârciumi din zona montană, dar mai toți și-au decorat localurile cu butuci, bârne, hoituri împăiate pe pereți, motive românești aiurea pe meniu, plus tradiționalele cămăși populare românești făcute în China pe ospătari. În momentul ăsta, 90% din restaurantele din Azuga, Bușteni, Predeal și Sinaia arată ca sufrageria unui pădurar analfabet și bogat.

Ori, La Lavandă arată cam așa:

Ce-mi place cel mai mult aici este lumina. Ca fotograf, m-am obișnuit s-o caut, să-i găsesc sursa și să mă orientez după ea. Sunt capabil să aleg o masă unde n-o să-mi bată soarele în ochi sau în ceafă nici acum, nici peste cinci ore. În La Lavandă lumina vine de peste tot: și de afară, și din tavan, și din aplicele de pe pereți, și dinspre lumânări. Și e blândă, nu doare la retină...

Ai zice că la câte obscenități îmi ies din gură, nu-s tocmai genul shabby-chic, sau provensal. Băi, în materie de restaurante, cred că sunt. Prefer locurile unde văd culori calde și relaxante, localurilor întunecoase, unde intimitatea e doar o scuză pentru zugrăveala proastă sau pentru zgârcenia la becuri a patronului. Eu chiar vreau să-mi văd mâncarea, să-i remarc texturile, vreau să văd ce culoare are vinul din paharul meu și rochia tipei de la cealaltă masă.

Pe scurt, localul e foarte cool. Uitați-vă doar cum au ascuns ușa aia arătând-o tuturor. Uitați-vă la decorațiunile de pe pereți, la culoarea lumânărilor (apropo, ăsta e rozul ăla prăfuit, quartz, care e culoarea anului 2016?).

Cât despre mâncare.... Imi cer scuze, dar poți să mă duci la cea mai tare cârciumă cu cele mai multe stele Michelin din lume. Poți să să mă tentezi cu trufe pe cale de dispariție tăvălite prin transpirație de urzică himalayană pe pat de cuișoare tăiate cubic de un yoghin orb de 100 de ani. Eu o să întreb candid  de friptură, pastramă, borș, murături, cartofi zdrobiți, tocană. Doamna drăguță care ne-a servit mi-a sesizat ezitarea când am fost întrebat "ce să vă aduc?". Doar s-a uitat un pic la mine, și, înainte să zic eu ceva, a spus cel mai frumos lucru din lume: "Am înțeles. Pornesc grătarul". Până a venit mâncarea, am mai stat, așa, uitându-mă la lavanda din jur. Multă. Cool.

Știu, acum o să ziceți "taaaci, mă, că și-a dat țăranul în petic". Nu. Chiar nu. Nu prea fac fotografii la ce mănânc. Adică mai fac, dar aici n-am putut. Știți cum era pastrama aia? Ză madăr end ză fadăr of dă pastrmeișăn, cum ar zice Crin Antonescu. Și ne-a adus doamna aia drăguță și un vin la ea de m-am bucurat maxim că am ajuns acolo fără mașină. Un vin de garaj, făcut din pasiune de un doctor de prin Satu-Mare, atât de bun încât cei de la La Lavandă l-au cumpărat pe tot. Adică, acum, toată producția din vinul ăla e de găsit acum doar la Cornu.

Am exersat și fumatul afară, pentru că Lavanda e dedicat nefumătorilor. Am remarcat cu ocazia asta că la masa vecină se mânca o supă cu tăiței de casă, așa că atunci când m-am întors la masă, m-am uitat în meniu. Ai de ce să te duci și dacă n-ai stomac de țăran, ca mine. Vită Wellington. Salată de spanac cu nuci, semințe de in și cremă mascarpone.  Tartar de somon. Tuna Steak (o nebunie, coane, mă asigură prietenul meu). Tort cu nuci caramelizate. Eram însă full. Am lăsat meniul și am băut o cafea, relaxat ca în seara în care am învățat ce e lavanda. Nu-mi venea să mai plec, sincer. Canapeaua aia comodă.... Pickup-ul ăla profesional AudioTechnica... Pe bune, în câte restaurante din România mai poți să asculți muzică pe vinil?

O să mai revin la La Lavandă? Sigur.

• În primul rând, pentru că mi-e foarte ușor să ajung la Cornu, fac 30 de minute din Ploiești chiar dacă merg cu viteza legală.
• În al doilea rând, pentru că prețurile sunt decente, cu mult sub (ăsta e topul meu personal) LaBrace (Sinaia) sau Prato (Brașov), pentru o mâncare cel puțin la fel de bună.
• În al treilea rând, pentru că La Lavandă nu e pe traseul snobilor, ăștia nu pot părăsi DN1 până nu le ceri 50 de lei doar pentru parcare.
• În al patrulea rând pentru vinul ăla senzațional.
• În al cincilea pentru muzica de pe viniluri. 

La Lavandă e ușor de găsit (contact, adresă, fotografii din La Lavandă găsiți aici). E pe strada aia cu sens unic din centrul comunei Cornu. Restaurantul e aproape de finalul străzii, până în troiță. N-ai cum să nu nimerești.... 

Vi-l recomand pe bune, chiar weekendul ăsta. O să revin și eu.

Stimate domnule premier, încep prin a vă spune că-mi sunteți chiar simpatic. Încă vi se vede inteligența în ochi, modestia în gesturi, și-mi place că n-o ardeți în douăj'de concedii pe an, ca alții. Dar tot aveți o problemă: baba aia comunistă, din comuna Făcăieni, care vă cumpără cravatele. N-o cunosc, dar știu că există.

Cravata, stimate domn prim-ministru, este pentru un politician ce este pula pentru noi, ăștia, oamenii obișnuiți. Trebuie să ne reprezinte. Trebuie să fie suficient de atractivă încât să părem bărbați, dar trebuie purtată suficient de discret cât să nu părem disperați, săraci cu duhul sau obsedați sexual. Că se sperie femeile mișto și mai futem doar carpiene și metacarpiene...

Eu nu-s băiat de oraș d-ăsta civilizat, european. Nici nu prea port cravată, pentru că nu merge la jeanși și la cămasă scoasă pe afară. Dar am jurnalizat vreo 20 de ani și am tot întâlnit diverse persoane, ca dumneavoastră. Și să vezi chestie: mai toți purtau cravate asortate cu costumul. adică gri, albastru, bleumarin, negru. Niciodată bleu-bebeluș. Și devenea foarte greu să-i deosebești. Am aflat, cu timpul, că există un întreg cod vestimentar al înaltului demnitar. Că un costum trebuie să fie decent, clasic, nu avantgardist și fistichiu. Că o cravată este elegantă, la nivelul ăsta, dacă nimeni nu ține minte, după eveniment, ce culoare avea. Că trebuie să fie fix atât de lată cât e reverul sacoului de lat. Că nodul trebuie făcut în funcție de cămașă, ca să umple perfect spațiul dintre reverele cămășii. Că nu trebuie decât să atingă un pic cureaua de la pantaloni, nu să atârne aiurea. Și că de chestiile astea se ocupă consilieri de imagine, special plătiți pentru asta, să nu ajungă vreun prost ca Dan Șova în bermude la nu știu ce forum...

Așa că vă întreb: ce-i cu cravata asta bleu-bebeluș? Ce-ați vrut să sugerați, că sunteți un băiat de la țară? Păi francezu' vă știe dosarul mai bine decât noi... Uitați ce frumos se vede a lui și ce ciudat arată a dumneavoastră. A lui e bine definită pe alb, susține imagologic povestea unui bărbat serios, iar dumneavoastră parcă v-ați vărsat acuarelele pe cămașă. Mai aveți și moaca aia de copil....

Și încă o întrebare: nici când a venit și băiatul ăsta la discuții, cu o cravată diferită de a dvs., nu v-ați prins că bleu-bebeluș nu e pentru înalți oficiali?

Sau e ceva ce noi nu știm? Spuneți sincer, domnu' Ciolos: vă obligă șefu' să purtați cravate ca ale lui? Păi și ale lui arată prost la întâlniri internaționale.... Sau e chiar cravata lui?! V-a dat-o să vă poarte noroc, sau cum....

Cam atât am avut de spus. Vă rog frumos, dacă odioșenia aia e cravata de la șefu', înrămați-o și gata, dar n-o mai purtați. Dacă e aleasă, cum cred eu, de o babă care n-a ieșit din Guvern de când a terminat liceul din Făcăieni, concediați baba. Și încă ceva, vă rog: dați-l afară și pe ăla care se ocupă de site-ul Guvernului. Da, băiatul care a scris repulica în loc de republica. Nu de alta, dar o să facă cei de la TimesNewRoman scandal, că-s prea mult glume pe el, că se bagă statul pe piața poantelor de pe net, că asta e concurență neloială....

Închei rugându-vă să repetați după mine, de trei ori: nu port cravată lucioasă când știu că o să mi se facă fotografii cu blitz! nu port cravată lucioasă când știu că o să mi se facă fotografii cu blitz! nu port cravată lucioasă când știu că o să mi se facă fotografii cu blitz! Ați zis? Bine. Că vă ies pozele nașpa. Vedeți, lumina puternică a blitzului are tendința să se reflecte în orice suprafață lucioasă, inclusiv în luciul cravatei. De-aia au politicienii cravate mate. Și uite ce se poate întâmpla, în loc să arătați bine îmbrăcat în fotografii, arătați ca un miner la costum, cu lanterna de gât, nu pe cap.

publicitate

Mă oprisem să-mi aprind o țigară și rămăsesem așa, prostit, de peisaj... "Deci asta e zăpada mult-așteptată", a zis piticul din spatele meu, făcându-mă să mă întorc. Aveam maxim 7 ani, înfofolit la maxim, era cu mami (nice mami, by the way) și privea peisajul destul de interesat. Zic "destul" pentru că n-a rupt-o la fugă spre troiene, nu și-a scos mâinile din buzunare. Privea și atât. 

Nu e treaba mea cum vă creșteți copiii. Nici dacă ați scos zăpada de pe lista distracțiilor copilăriei și ați pus-o pe lista amenințărilor la securitatea familiei. Nici dacă ați decis că un copil trebuie scos în zăpadă prima oară după împlinirea vârstei de 7 ani, cât părea să aibă micul înțelept. Poate vreți să emigrați într-o țară cu climă caldă, poate iarna e împotriva religiei voastre... Mă rog, mă întorc la senzația anterioară. Cea de stupoare.

"Cine pula mea a deszăpezit parcul?"

Pentru cine nu știe, rolul parcului, într-o localitate urbană, este de a recrea legătura cu natura. Când ești sătul de betoane și de asfalt, te duci frumos în parc și te relaxezi. De-aia, parcul n-ar trebui să fie tratat ca orice altă infrastructură urbană. Trebuie curățat de gunoaiele mari, pentru că un pet de plastic se vede mult mai nasol pe iarbă decât pe beton. Dar eu n-aș mătura aleile de frunze și n-aș tunde iarba, de exemplu. Iar iarna, n-aș deszăpezi un parc nici dacă oamenii ar face miting în fața primăriei.

Deszăpezirea e un serviciu pur tehnic, nu ține de estetica unui oraș. Nu e nimic frumos în a strânge zăpada care înnobilează trotuarele, alei, străzi. Săraca e chiar utilă, pentru o zi nu mai vedem căcații de câine, flegmele, cojile de semințe. O facem însă ca să circulăm fără să producem accidente și fără să ne rupem picioarele. O facem pentru bătrâni, pentru femei, pentru copii și pentru cei bolnavi. 

Ori, aleile din parc nu sunt trotuare. Nimeni nu poate invoca că "am avut nevoie să mă duc în parc și n-am avut cum să intru în el". În parc te duci dacă vrei, nu pentru că trebuie. Și ar fi foarte cool ca măcar în parc să ai pe ce să tragi un copil cu sania, să faci îngerași în zăpadă, să faci un ghețuș sau un om de zăpadă.

Sigur, asta dacă nu cumva te-ai alienat atât de tare încât să critici ca un cretin că "nu s-a intervenit cu utilaje în parcuri", sau dacă nu cumva crești un copil de plastic, care o să se ude prima oară la picioare încălțat abia la 17 ani, când o intra în mare, la Vama Veche, beat mort. 

Nu mai deszăpeziți parcurile, vă rog, dragi primari. N-aveți ce deszăpezi? Mergeți și curățați o stradă mărginașă, unde oamenii cred că propoziția "trece cu lama" spune că un vecin și-a cumpărat un animal exotic. Lăsați parcurile așa, pline de iarnă, să vadă și copiii care n-au mai avut voie afară din noiembrie cum arată zăpada aia mult-așteptată.

Și la tine în oraș au curățat ăștia parcurile?

UPDATE - La o oră după publicarea acestui text, m-a sunat primarul. "Deszăpezirea parcurilor ține de SGU și se face pentru că sunt și oameni care vor să se plimbe pe acolo ca vara și abia așteaptă să ne înjure că nu facem ce vor. Mai sunt alei prin parcuri care constituie scurtături între străzi, și oamenii le folosesc frecvent. Dar dacă e să mă întrebi pe mine, ar trebui curățate aleile doar pe jumătate, să poți și să mergi, și să tragi o sanie după tine". 

• "Cum adică, vrei toate salariile? Toate?! Toți angajații?!"
• "Da. Toate. Nume, prenume, salariul net pe ultima lună."
• "Nu se poate. Unde ai mai pomenit tu așa ceva, că eu trebuie să-ți spun salariile?"
• "În lege. Și dacă nu mi le dați, vă dau în judecată".
• "Băi Bogdane, hai să fim rezonabili, tu-ți dai seama ce tărăboi iese? Păi nici angajații nu știu ce salarii au colegii lor. Ne bagi în căcat grav de tot...."
• "Sunt foarte rezonabil, nu-ți cer decât salariile. Vrei să cer și cheltuielile cu deplasările în străinătate pe ultimii 4 ani?"
• "..."

Mi le-a trimis.  Iar articolul ăla a explodat, pur și simplu. Omul meu, deși era un ciuri-buri anonim, într-o entitate cvasi-falimentară, câștiga atunci de douăzeci de ori mai mult decât președintele României. Un șofer lua vreo mie de euro, în banii de azi. Existau patru persoane angajate ca secretară, iar la juridic erau 19 oameni, ca într-o firmă de avocatură. A fost fun. 

Ce-am făcut eu atunci poate face oricine, fie că e ziarist sau nu. Există o lege, a accesului la informații publice, valabilă pentru fiecare posesor de carte de identitate din țara asta. Poți să afli, printr-un simplu email, invocand această lege, și cât e de mare factura de telefon a președintelui României pe fiecare lună în parte. Orice nu e secret de stat, secret de serviciu sau informație confidențială, îți poate veni pe email.

De ce e important să te folosești de dreptul ăsta? Păi, ia gândește-te la terenul ăla de fotbal făcut în pantă. La sala de sport din satul fără școală și fără copii. La platanii de 3.000 de lei bucata din parcuri. La mașinile luxoase pe care le vezi în toate instituțiile. Punem pariu că ar fi fost mai puține sau deloc, dacă autoritățile alea ar fi primit niște emailuri de tipul ăsta, de la tine?

Anul ăsta fă măcar o cerere pe baza legii 544. Cere grădiniței din cartier să-ți spună cît cheltuie pe catering sau primăriei cât s-a cheltuit cu toaletarea copacului din fața blocului. Cere ceva, orice, cât să știe că existi și că te interesează.

Află totul despre cum se face o astfel de cerere și cum să afli orice despre banii publici cheltuiți în România, de aici: LINK.

NOTA: Referitor la cererea privind salariile - Între timp, unii bugetari s-au șmecherit, și acum îți vor spune că nu-ți pot oferi o listă de tip nume/salariu net, pentru că legea interzice difuzarea informațiilor personale, cum ar fi câștigurile salariale ale unei persoane. Și pentru băieții ăștia există o soluție: faci trei cereri, nu una.

• a. o listă funcție / salariu net plătit în ultima lună, gen "referent 3/1.700 lei":
• b. lista angajaților, de tip nume prenume / funcție;
• c. organigrama instituției.

Pui tu cap la cap informațiile și ajungi tot acolo... :)

Pe baza unor idei la fel de cretine, dar din alt registru, am scris și asta. Have fun cu ea. 

Haters gonna hate, zicea filozoful grec Aristotel. Așa e, nene. Am scris un text pe PSnews.ro despre manipularea media din dosarul Norvegia și mi-au picat în cap mii de troace de căcat. Unii chiar n-au înțeles că textul ăla era un apel la nejudecarea situației până nu primim informații complete despre caz. Iar din toate reproșurile, cel mai mult m-a deranjat ăsta:

"Domnule Bogdan Stoica, va scriu acest mesaj deoarece am citit articolul dvs. legat de cazul copiilor familiei de romani din Norvegia. Sunt profund revoltata de mesajul care reiese din inceputul articolului, si anume faptul ca persoanele cu autism ar avea creierii prajiti. Va sugerez sa cititi mai multe despre aceasta tulburare de dezvoltare si in acelasi timp sa le cereti iertare tuturor apartinatorilor acestor persoane. Spun apartinatorilor pentru ca ele, persoanele cu autism, oricum va iarta si asta pentru ca nu pot gandi ca atata rautate poate exista intr-un om. Apropo, sunt studii care arata ca persoanele cu autism nu prezinta un deficit mental, ci o suprasolicitare mentala ("Teoria lumii intense" care sustine ca autismul este o combinatie de hiper-perceptie, hiper-atentie si hiper-memorie). Asadar, va rog, informati-va sau macar ganditi inaite de a scrie ceva..."

Frate, eu n-am scris așa ceva! Uite citatul: "Pentru mine, devine fascinant autismul pe care opinia publică din România începe să-l manifeste, de ceva vreme. Pare că cineva ne-a prăjit creierii şi că mai putem să ne asumăm doar opinia cea mai vizibilă în spaţiul public, nu pe cea mai bună".

Puteți să mă tăiați în bucăți în piață, puteți să mă dați prin mașina de tocat, o să rămân ferm în a spune că ce-am scris eu nu este o jignire la adresa autiștilor. E o metaforă. O expresie literară. O amestecătură de cuvinte, folosită de mii de ani de cei care se exprimă prin semne scrise și care nu-s analfabeți. Nu mă refeream la autiști, ci la noi toți. F., persoana care mi-a scris mesajul, deși pare o femeie inteligentă, a citit prima frază și a frânat, mental, ca să se enerveze. Apoi a citit doar "creieri prăjiți" în a doua frază și gata, a luat foc.

I-am explicat femeii, succint, cum stă treaba, deși primul impuls a fost să o bag în mă-sa. Și știți ce face? Revine cu mesajul "Cred ca puteati alege o altfel de metafora. Nu stiu daca se pot utiliza "metafore" referindu-ne la la tulburarile psihice si de dezvoltare ale unor oameni". 

Eeeee, și aici intrăm în zona lui "nu scrie". O zonă în care eu am lucrat 20 de ani, și care a început cu mesajele venite de la pedeseriști. Apoi de la servicii. Apoi de la pesediști, de la pedeliști, de la peneliști și de la toți căcănarii cu chip de politician pasionați de ce scrie presa. Și când scriu "mesaje" folosesc din nou o metaforă, pentru că cenzura s-a manifestat variat. Au fost amenințări, bătăi, persecuție, controale, filaje, interceptări și, bonus, o mașină incendiată. De-aia, când aud de cenzură, văd roșu înainte ochilor.

Trec peste fractura logică din enunțurile femeii, respectiv că autiștii sunt normali (primul mesaj) dar au tulburări psihice (al doilea mesaj). Trec peste jignirile pe care mi le-a adus (femeia mă acuză de răutate la adresa autiștilor, zici că-s vreun neonazist care a pus gând rău unei minorități). Trec peste toate și vă rog frumos, din tot sufletul meu, să nu mă mai citiți dacă nu vă place ce scriu.

Eu nu pun niciodată benzină de la Lukoil, pentru că nu-mi place ce face în orașul meu această companie. Nu cumpăr detergenți de la Unilever pentru că această firmă îmi poluează masiv orașul. Nu merg în locuri unde se ascultă manele, nu mănânc shaorma și nu beau vodcă, fără însă sa dau cu huo oamenilor care  fac. Puteți să faceți și voi același lucru în ceea ce mă privește: luați-mi audiența. Nu mă citiți, nu mă share-uiți. Boicotați-mă, folosiți doar alte platforme online, unde puteți citi alte texte, scrise de oameni care vă plac. Acționați cum vreți împotriva a ceea ce fac eu, fără însă să mai îndrăzniți să-mi spuneți ce să scriu, sau cum să scriu, pentru că am alergie la cenzură. Am propriul set de reguli de autocenzură, nu am nevoie de ale voastre.

Îi rog pe fanii lui Aristotel să nu se supere că am scris despre un citat inexistent. Era o metaforă. Observați, vă rog, și că mai sus am făcut o metaforă din "căcănari", termen care se referă la angajații de pe vidanje ai companiilor de tip ApaNova din toate orașele României. Sper că nu i-am deranjat. Sau da?

Eu veneam de colea'șa, cu treabă, dar fără grabă. Ea scotocea în mașină parcată undeva în dreapta-fața mea, în zona banchetei din spate. Întâi am văzut ușa deschisă și abia apoi fundul perfect, cu jeanșii coborâți perfect de puțin, cât să nu-ți dai seama dacă lenjeria aia perfectă e roșie sau roz. Normal, am activat funcția ass vision și am trecut la o viteză inferioară, care să-mi permită să văd cât mai mult din film. Și filmul n-a fost prost deloc. Cred că ...

in cartile mele, care sunt aici: