www.bogdanstoica.ro

Nu mă mai citi! Nu mă mai citi. Nu mă mai citiiiiiiiiiiiiiiii!

Haters gonna hate, zicea filozoful grec Aristotel. Așa e, nene. Am scris un text pe PSnews.ro despre manipularea media din dosarul Norvegia și mi-au picat în cap mii de troace de căcat. Unii chiar n-au înțeles că textul ăla era un apel la nejudecarea situației până nu primim informații complete despre caz. Iar din toate reproșurile, cel mai mult m-a deranjat ăsta:

"Domnule Bogdan Stoica, va scriu acest mesaj deoarece am citit articolul dvs. legat de cazul copiilor familiei de romani din Norvegia. Sunt profund revoltata de mesajul care reiese din inceputul articolului, si anume faptul ca persoanele cu autism ar avea creierii prajiti. Va sugerez sa cititi mai multe despre aceasta tulburare de dezvoltare si in acelasi timp sa le cereti iertare tuturor apartinatorilor acestor persoane. Spun apartinatorilor pentru ca ele, persoanele cu autism, oricum va iarta si asta pentru ca nu pot gandi ca atata rautate poate exista intr-un om. Apropo, sunt studii care arata ca persoanele cu autism nu prezinta un deficit mental, ci o suprasolicitare mentala ("Teoria lumii intense" care sustine ca autismul este o combinatie de hiper-perceptie, hiper-atentie si hiper-memorie). Asadar, va rog, informati-va sau macar ganditi inaite de a scrie ceva..."

Frate, eu n-am scris așa ceva! Uite citatul: "Pentru mine, devine fascinant autismul pe care opinia publică din România începe să-l manifeste, de ceva vreme. Pare că cineva ne-a prăjit creierii şi că mai putem să ne asumăm doar opinia cea mai vizibilă în spaţiul public, nu pe cea mai bună".

Puteți să mă tăiați în bucăți în piață, puteți să mă dați prin mașina de tocat, o să rămân ferm în a spune că ce-am scris eu nu este o jignire la adresa autiștilor. E o metaforă. O expresie literară. O amestecătură de cuvinte, folosită de mii de ani de cei care se exprimă prin semne scrise și care nu-s analfabeți. Nu mă refeream la autiști, ci la noi toți. F., persoana care mi-a scris mesajul, deși pare o femeie inteligentă, a citit prima frază și a frânat, mental, ca să se enerveze. Apoi a citit doar "creieri prăjiți" în a doua frază și gata, a luat foc.

I-am explicat femeii, succint, cum stă treaba, deși primul impuls a fost să o bag în mă-sa. Și știți ce face? Revine cu mesajul "Cred ca puteati alege o altfel de metafora. Nu stiu daca se pot utiliza "metafore" referindu-ne la la tulburarile psihice si de dezvoltare ale unor oameni"

Eeeee, și aici intrăm în zona lui "nu scrie". O zonă în care eu am lucrat 20 de ani, și care a început cu mesajele venite de la pedeseriști. Apoi de la servicii. Apoi de la pesediști, de la pedeliști, de la peneliști și de la toți căcănarii cu chip de politician pasionați de ce scrie presa. Și când scriu "mesaje" folosesc din nou o metaforă, pentru că cenzura s-a manifestat variat. Au fost amenințări, bătăi, persecuție, controale, filaje, interceptări și, bonus, o mașină incendiată. De-aia, când aud de cenzură, văd roșu înainte ochilor.

Trec peste fractura logică din enunțurile femeii, respectiv că autiștii sunt normali (primul mesaj) dar au tulburări psihice (al doilea mesaj). Trec peste jignirile pe care mi le-a adus (femeia mă acuză de răutate la adresa autiștilor, zici că-s vreun neonazist care a pus gând rău unei minorități). Trec peste toate și vă rog frumos, din tot sufletul meu, să nu mă mai citiți dacă nu vă place ce scriu.

Eu nu pun niciodată benzină de la Lukoil, pentru că nu-mi place ce face în orașul meu această companie. Nu cumpăr detergenți de la Unilever pentru că această firmă îmi poluează masiv orașul. Nu merg în locuri unde se ascultă manele, nu mănânc shaorma și nu beau vodcă, fără însă sa dau cu huo oamenilor care  fac. Puteți să faceți și voi același lucru în ceea ce mă privește: luați-mi audiența. Nu mă citiți, nu mă share-uiți. Boicotați-mă, folosiți doar alte platforme online, unde puteți citi alte texte, scrise de oameni care vă plac. Acționați cum vreți împotriva a ceea ce fac eu, fără însă să mai îndrăzniți să-mi spuneți ce să scriu, sau cum să scriu, pentru că am alergie la cenzură. Am propriul set de reguli de autocenzură, nu am nevoie de ale voastre.

Îi rog pe fanii lui Aristotel să nu se supere că am scris despre un citat inexistent. Era o metaforă. Observați, vă rog, și că mai sus am făcut o metaforă din "căcănari", termen care se referă la angajații de pe vidanje ai companiilor de tip ApaNova din toate orașele României. Sper că nu i-am deranjat. Sau da?

Read more...

about me

Tot primesc mesaje, de la tot felul de oameni, care mă întrebă ce fel de fotografii fac. Și am constatat că mi-e foarte greu sa spun in ce fel de fotografie m-am specializat. Pot să vă spun ce fel de fotografii am făcut până acum. N-am facut decat de trei ori fotografie de nuntă si de două ori fotografie de botez. Mi-au iesit perfect. De fiecare data insa, placeam foarte tare oamenii prinși în eveniment, și asta a fost motivația mea, în acele momente. În general, refuz joburile de tipul ăsta, din diverse motive: fotografilor de nunți li se cere să mintă prin imagini; urăsc muzica proastă iar o nuntă este un festival de muzică de căcat; nu cred că un singur fotograf poate surprinde toate momentele esențiale ale unei nunți. N-aș zice, însă, "nu" unei ceremonii inedite, în afara șabloanelor clasice, cu oameni mișto, contra unui onorariu strident, care să mă facă să uit că nu-mi plac evenimentele astea.

Fotografie de cuplu? Nu-mi iese rea deloc, dacă mă lași în pace, s-o fac cum vreau. 

Fotografie fashion? Am făcut, fac, deși nu e preferata mea, pentru că mă doare-n cot de modă. O iau ca pe un job și-l duc la bun sfârșit cât pot de bine, sperând de fiecare dată că o să conving fotomodela să nu stea ca un manechin de plastic în fața mea. 

Fotografie cu copii? Da, fără probleme. Piticii mă plac, și eu pe ei.

Fotografia de familie. Da. Mă asigur însă ca familia aia e unită și de altceva decât de același nume...

Fotografia de portret este una din preferatele mele. Cred sincer că și cel mai urât om din lume poate arăta bine într-o fotografie de-a mea dacă reușesc să descopăr ce anume îl umanizează. 

Nud/seminud/budoar. E o graniță atât de fină între frumos și vulgar, încât la un shooting d-ăsta muncești cât la două nunți. Dar îmi iese bine. O fi din cauză că nu-s nici misogin, nici obsedat sexual, nici nefutut, nici prost? 

Fotografia de eveniment corporate. Culmea, deși urăsc festivismul, genul ăsta de fotografie îmi iese foarte bine. Sunt curios, atent, știu să surprind unda de șoc a unui discurs sau a unui moment anume. Daca ma chemi sa fac poze la spider te bag urgent in pizda ma-tii.

Fotografia de arhitectură. Mi se pare extrem de provocatoare, profesional vorbind. Câteodată obțin rezultate de care sunt foarte mândru, deși n-am acel tip de obiective. 

Fotografia urbană & de stradă. O fac zilnic. Eu o consider doar un antrenament, dar de multe ori obțin imagini absolut demențiale. 

Fotografia abstractă. Mă trezesc frecvent atras de forme și texturi, dar n-am întâlnit nici un client care să-mi ceară așa ceva.

Fotografia de produs. Nu-s fan. Fac dacă trebuie, dar presupune atâta pregătire de studio și atâtea trucuri, încât încerc să scap de ea, de obicei. Am un amic foarte bun în așa ceva, vi-l pot recomanda. 

Fotografia de publicitate. Presupune multă editare în Photoshop, iar eu nu am nici un soft de acest fel pe calculator. Sunt de modă veche, îmi place să cred că fotografiile sunt făcute cu o cameră foto, nu cu un laptop. Imi deschid pozele cu un utilitar foto de 300 de kilobiți care știe să facă doar rotații stânga/dreapta, alb-negru și crop. 

Fotografia documentar & fotojurnalismul. Aș putea spune că e specializarea mea de bază, pentru că am făcut poze pentru știri timp de aproape 20 de ani. Și deși ofertele curg, nu mi-e dor de ea deloc. De cele mai multe ori, povestea pe care o spune un fotoreportaj e tristă, iar eu nu mai am chef să mă încarc pshic cu asa ceva.

Fotografia de peisaj. Nu. Chiar nu. Un munte acoperit de păduri nu-mi spune cât îmi spune un singur fir de iarbă, care s-a strecurat pe lângă un capac de bere și niște moloz și se îndreaptă victorios spre soare. 

Fotografia subacvatică. N-am încercat decât cu telefonul. Pare foarte fun. 

Fotografia aeriană. Am făcut de câteva ori, de curios. Din avion sportiv și din elicopter. Sincer, nu-mi spune mare lucru... 

Fotografia panoramică, macro, hdr, în infraroșu... Nu. Mă lasă rece. Mă mai joc cu telefonul.

Fotografia de publicitate. Presupune multă editare în Photoshop, iar eu nu am nici un soft de acest fel pe calculator. Sunt de modă veche, îmi place să cred că fotografiile sunt făcute cu o cameră foto, nu cu un laptop. Imi deschid pozele cu un utilitar foto de 300 de kilobiți care știe să facă doar rotații stânga/dreapta, alb-negru și crop. Am un amic fotograf genial în zona asta, dacă aveți nevoie....

Kit-uri foto pentru Facebook, Instagram... Aici am un avantaj față de alți fotografi, Am făcut presă, PR și publicitate și știu exact ce poate simboliza o imagine și cum să o fac să se potrivească în context. 

Ce mai fac? 

Dau sfaturi, în zona comunicării. 
Scriu pe blog cu un oarecare succes, dovadă că blogul ăsta stă în Top 10 Național de vreo patru ani, și sare de un milion de unici în fiecare an. 

Când am timp, mă murdăresc dând o nouă viață unor obiecte vechi, banale, prăfuite, ocupație care pe afară se numește upcycling.

Și-am scris două cărți: Cum să faci fotografii bune cu telefonul și Tipul din filme nu există.

Mă găsiți pe facebook, instagram, sau îmi puteți scrie oricând la contact @ bogdanstoica.ro.

Read more...
Subscribe to this RSS feed
© 2017 Bogdan Stoica