Fusesem la Galeria Alexandra's, sa discut organizarea unui curs de fotografie cu telefonul (iunie / care vrei, da un semn la contact @ bogdanstoica.ro). Eram de sase ore in Bucuresti (cam 15 ore in timp ploiestean) si cand Florin a zis "hai la Harbour", am acceptat pana sa zica ultimul "r", desi nu stiam ce e aia, atat eram de rupt de foame. Si-am ajuns imediat, ca zona aia e ca o garsoniera, iar mie imi place la nebunie inghesuiala aia de cladiri vechi, zeci de localuri si multi pietoni, Piata Amzei face ca Centrul Vechi sa arate ca o statie de autobuz din Vaslui.

In carciuma, șmaf, surpriza unu. Harbour are o terasa fix cum imi place mie. Cu bani putini, cu mult lemn si cu un designer bun, fix cum te invata intr-o tabara buna de afaceri, a facut baiatul ala un spatiu absolut perfect, te simti foarte inauntru, doar ca poti sa fumezi. M-am asezat la margine si m-am simtit perfect, era ca si cum as fi mancat langa o fereastra.

Surpriza doi: langa "fereastra" de la cotul meu incepe sa-si parcheze bicicleta o superpizda. In colanti si bustiera. Aplecata. Cu fundul spre mine. Cu greu imi dezlipesc retina de semnele obscene pe care mi le face lenjeria ei prin colanti si remarc o vietate, la doi pasi de superpizda. Focalizez si-mi dau seama ca e un tip. Treij'de kile cu hainele ude, privire de treij'de de neuroni. Era tipul tipei. Cum eu nu ... in trei, ma intorc la ale mele. Au intrat si ei in Harbour, la o masa din spatele meu.

Surpriza trei: Florin alesese deja mancarea: ciorba ruseasca si ficat de vitel. Si cat o ardem un pic la discutii, vine ciorba.

De fapt, a venit o farfurie maaaare-mare, cu un ghem de carne pe fund. Cand sa zic "coae, eu am comandat ciorba", o mana abila apare de peste umarul meu cu o chestie si-mi umple farfuria, peste carnea aia, cu o zeama rosie...

...DEMENTIALA! Pe bune, a fost cea mai buna ciorba mancata de mine, vreodata, in Bucuresti. Ca la Bucuresti nu prea stiti cu ciorba si am fost dezamagit in repetate randuri.

Zece minute mai tarziu, șmaf din nou: ficatul de vitel. Pe care, sincer, nu-l prea doream. Eu prefer ficatul de porc, cu mamaliga, usturoi, asta de vita e de obicei tare, fara gust, plin de chestiile alea care...

... CARE NU EXISTA. Babaiatule, era fraged ca ficaciorii de pui. Subtire, nu gros. Cu textura perfecta. Bine facut. Cu gust de ficat, nu de talpa de pantof.

Superpizda parcase bicicleta aia ca o pula, orice masina care incerca sa se strecoare pe gangul de langa Harbour dadea peste ea. O data i-a salvat-o un tip. A doua oara s-a dus singura sa o mute. Ma pregateam sa ma uit urat la lesinatul cu care venise. Nefericitul isi mulase fizicul de mutant pe un scaun, si asista impasibil la munca superpizdei. Am vrut sa-i zic ceva de genul "coae, misca-ti hoitul si poarta-te ca un barbat", dar cand mi-am dat seama ca superpizda vine iar cu fundul ala misto la nici un metru de mine, m-am oprit, pentru ca semibarbatul ala imi facea un favor. Asa ca am tacut si mi-am mestecat ultimile bucati de ficat de vitel cu ochii la fundul superpizdei. Excelenta combinatia, va spun eu.

Eram perfect constient ca ma uit ca vitelul la poarta noua. Nu ma dau niciodata la o tipa cuplata, plus ca mai aveam treaba, plus nu puteam sa beau alcool pentru ca eram cu masina in Bucurestiul vietii, ca daca n-ar fi Piata aia a Amzei asa misto, m-as fute in ele de combinatii la Capitala si as face ce fac de obicei cu bucurestenii cu care am treaba ("ia veniti voi la Baneasa, ca e la jumatatea distantei dintre Ploiesti si orice loc din Bucuresti"). Dar mi-era atat de bine asa. Mestecam privind fix si ma gandeam ca dupa ficatul ala perfect de vitel mergea un vin. Mergea si tipa aia, dupa vin. Undeva, confortabil, cu fraierul ala afara, pazind bicicleta...

Harbour e AICI. Sa cereti ficat de vitel, da? Si sa cititi.

Ia un expat d-ăsta, plin de bani, și dă-l cu o Skoda full-option. După 10 minute o să se dea jos și o să spună că e o mașină foarte mișto. Pe urmă cere-i 90.000 de euro pe ea, și-o să vezi că se uită urât și te întreabă ce-ai fumat de ești atât de prost azi. Da, Skoda aia e foarte mișto, dar nu e Range, Mercedes, Audi, BMW, Porsche. Nu merită 90.000 de euro. La banii ăia trebuie să-ți depășească așteptările, nu să ți le satisfacă.

Am avut niște treabă, în weekend, la Radisson-ul de pe Calea Victoriei. Am ajuns mai devreme cu vreo oră și, cum nu mâncasem nimic toată ziua, am intrat în Caffe Citta. Un local luminos și mișto, plin de oameni cum îmi plac mie, care nu se zgâiesc la tine, nu vorbesc tare... Imediat a venit un nene la mine, care, după ce s-a asigurat că nu-s rătăcit pe acolo, mi-a trimis o fătucă cu meniurile.

Rupt de foame și știind că mă așteaptă două ore de haos (să fotografiezi mămici și copii e ca și cum ai merge pe perete), am ales ceva ușor: o pizza fuoco (picantă). Am văzut prețul pizzei: 44 de lei, adică dublul prețului standard, dar am zis că dacă sunt la parterul unui hotel cool, probabil că pizza e făcută într-un mare fel. La băutură a fost simplu: eram cu mașina, apă plată scria pe mine în mod normal, dar eram cam dărâmat, așa că am comandat un Pepsi (Coca-cola n-aveau). Am comandat și o cafea și am cerut și nota, ca să fiu gata de plecare oricând. 

Ăsta a fost momentul în care m-am simțit jefuit la Caffe Citta. Pentru că mă disperă localurile care umflă prețurile produselor standard, care se găsesc la orice colț de stradă. 

Repet, n-am avut nici un stres când am văzut cât costă pizza. Bucătăria unui local este un loc foarte scump, unde se folosesc utilaje costisitoare și lucrează oameni foaaarte bine plătiți. Dacă localul e cu ștaif, sunt niște costuri acolo de-ți curge sânge din nas. Din perspectiva mea, mâncarea poate să coste oricât de mult, pentru că uneori are în spate niște veritabili artiști, a căror muncă merită toți banii. 

Nu sunt însă fericit când plătesc mult pentru ceva ieftin, care a fost adus cu o dubă, gata preparat, și pus pe masa mea. Nu-mi lua banii așa, te rog. Că e de porc.

Nenorocita aia de sticlă de Pepsi de 250ml costă 14 lei la Caffe Citta, ceea ce este imens din orice perspectivă ai vedea lucrurile. Având prieteni în domeniul ăsta, cam știu prețurile de distribuție. O sticlă de-asta costă maaaaaxim 3 lei. Ori, la Caffe Citta nu exista nici un produs Coca-Cola în meniu, ceea ce înseamnă că localul lucrează cu Quadrant, că are doar băuturile Pepsi, și că, cel mai probabil, primește și niște bani pentru asta. Dacă e să mă întrebi pe mine, cel mai probabil, Caffe Citta cumpără sticla de Pepsi de 250ml cu 1,5-1,7 lei plus tva. Adică nici doi lei. Cum se justifică diferența până la prețul de vânzare, dracu' știe. Nu au localul într-o oază din Sahara, unde dai 4 euro pe o sticlă de 30 de eurocenți pentru că Ahmed și cămila lui au cărat-o două luni pe jos, printre dune. Nici pe un vapor, nici într-un avion, nici pe o insulă. Eram doar în centrul Bucureștiului. Oamenii ăștia se pot duce și cu sacoșa să se aprovizioneze cu Pepsi, de la magazinele din zonă. Din perspectiva asta, Caffe Citta nu e deloc un local premium, în care să revii cu plăcere, chiar dacă arată ca unul. E doar un local scump.

Au venit și pizza, și cafeaua. Pizza n-a fost rea, dar nici n-a fost o pizza de 44 de lei. Un pic nefăcută la mijloc, cred că era o idee bună să o mai țină un minut în cuptor (sau nu știu eu cum se mănâncă pizza). Iar cafeaua... nu știu, am senzația că n-a venit dintr-un espressor, ci din alt fel de aparat, pentru că n-avea pic de cremă. Sau, dacă a venit dintr-un espressor, nu cred că era cafea arabica  (v-am zis că eu sunt dus cu cafeaua?). Una peste alta, o cafea rezonabilă, de nota șapte, așa.

Să nu uit: dacă a fost ceva perfect la Caffe Citta ăla a fost sosul de roșii. As lua pentru acasă, un litru, dar mi-e ca o sa ma coste o mie de euro...

DISCLAIMER - daca imi mai scrie cineva că "poate Caffe Citta are prețuri mari la suc ca să evite, astfel, să-și umple localul cu atârnători pe un pahar", mă împușc în gură. Pe bune, sunteți tâmpiți? Credeți că se schimbă dramatic încasările lunare în contabilitate dacă o masă produce 14 lei pe oră, în loc de șase lei?  

Astea sunt cartile noastre (ale mele si ale pisicii). Apasa pe coperta oricareia si cumpar-o, daca vrei. Iar daca ai citit asta in afara tarii, vezi ca gasesti cartile si pe Amazon.

  

Nu mai merg neam cu bicicleta în București. Pe bune, era să mor! Nu știu cum dracu' tot se zice la știri că bicicleta e tot mai cool, că bucureștenii încep să pedaleze tot mai des, dar mie mi s-a părut că orașul ăsta nu e deloc sigur pentru bicicliști, că mașinile circulă prea repede și sunt prea mari, că oamenii sunt foarte răi cu bicicliștii și - foarte important - e plin de jivine ca alea în Jurassic Park!

Am zis să mă plimb un pic prin parc, dar am nimerit cu bicicleta mea de oraș, pe un traseu de mountain bike....

Am scăpat de-acolo la fix ca să-mi fure bicicleta un păianjen cum n-am văzut nici în filme. Păienjilla!

Am fugit din parc, dar, din senin, m-a atacat o pisică gigantică, avea cel puțin patru metri....

... care mi-a luat bicicleta! A trebuit să aștepte să o cheme stăpânii, în casă, la lecții, ca să o pot recupera.

M-am odihnit un pic....

... când, din senin, cineva a aruncat în mine cu o sticlă de 3-4 metri lungime. Ce nație de bețivani aveți, frate, în orașul ăla...

M-am speriat și am traversat. Mare greșeală! Frate, știi cum circulă camioanele alea imense?! Cu 300 la oră, cum trecea una, cum îmi cădea bicicleta...

Cu ochii după camioanele-gigant, am nimerit într-un lac...

Greu, foarte greu, am parcat pe o frunză (ca Degețica), care m-a dus la mal...

Unde am dat de un om. Aparent, un om de treabă. M-a primit în casă, pe ușa lui care arăta ca un geam, și m-a lăsat să-mi usuc bicicleta....

... dar nu pe degeaba! Nu-nu! M-a pus să-l ajut să care niște struguri...

... și din nou m-am trezit printre camioanele alea imense. Băi nene, în București nu există deloc mașini mici, normale?!

Am terminat și sarcina asta, dar m-am rătăcit și m-am trezit pe o străduță îngustă, fără nici un fel de marcaje și de balustradă. Doamna Firea, pe bune???? Dacă nimeream pe acolo noaptea?!

Normal că m-am enervat! Normal că am plecat acasă, la Ploiești. Nu mă mai plimb în viața mea cu bicicleta în București, jur că n-o mai scot din torpedo...

#cutelefonul

publicitate

Prima oară am crezut că vor să mă fută tipele de la recepție. Îmi zâmbeau într-un fel... Apoi a fost tipa de la lift. Apoi tipa care mi-a adus pastele alea demențiale, tipa care mi-a adus fierul de călcat în cameră... Jur, dacă nu-mi zâmbeau la fel și tipul de la pază, și tipul de la restaurant și tipul care primea invitații la party, mă duceam să-mi cumpăr niște boxeri noi și începeam să fac ca porumbelul pe lângă porumbițe, primăvara.

De fapt, nu voia să mă fută nimeni. Toată lumea care intra în hotel primea un zâmbet d-ăsta. Credeți-mă, sunt specialist de talie internațională în zâmbete false, mie îmi zâmbesc în fiecare zi cel puțin cinci oameni cărora le-am futut direcția de-a lungul timpului. Cumva, cineva a reușit să-i convingă pe oamenii de la hotelul ăsta că dacă îi zâmbești din suflet clientului, omul se simte mai bine.

Eu, de exemplu, chiar m-am simțit. 

Fusese o zi lungă, începută la șase dimineața, cu șase întâlniri în șase locuri diferite din București, pe șase teme diferite, și în care n-am prea fumat și n-am mâncat decât cafele. Așa că am apreciat sincer viteza cu care am scăpat de formalitățile de cazare și am ajuns în cameră. By the way - camera e un vis, iar baia - singura baie de hotel din România în care am fost și în care aș putea face o ședințo foto de tip budoir. 

Am apreciat și viteza cu care au venit pastele alea cu prosciutto (nu mai știu cum le zice în meniu), mai ales că erau geniale. Cele mai bune paste mâncate de mine în București. Bucătarul ăla care gătește la restaurantul de la etajul 5 e dat în pizda mă-sii, vă spun eu...

Despre spa nu vă zic nimic. N-are rost. Nu ai cu ce să-l compari, în Ro. Am mai fost în spa-uri de 5 stele, dar ăsta este altceva. Doar un detaliu: spa-ul are doua mii de metri pătrați și e condus de un medic, nu de o cosmeticiană. Nu mă mir deloc că e plin de sportivi care vin la refacere/recuperare și de tipe de 25-35 de ani.

Mi-a plăcut și că barmanul nu era un ciuri-buriii oarecare, ci un băiat care făcea diferența între whisky american, scoțian și irlandez și care mi-a făcut cunoștință cu o băutură pe care n-o mai gustasem niciodată. 

La 12 noaptea eram în cameră, dormind ca o vită după o zi de jug. Spre deosebire de vită, eu am dormit pe o saltea foarte mișto (v-am zis că sunt expert de talie internațională și în saltele?), dovadă că m-am trezit foarte fresh, la șase dimineața (la opt trebuia să fiu în Ploiești). Și din nou m-am simțit foarte bine să descopăr că oamenii din acest hotel muncesc și la ora aia imposibilă. Mic-dejunul era gata, iar check-out-ul a durat 40 de secunde. Și mi-a plăcut că tipul de la pază nu era în zonă. Așa, ultimul zâmbet de tip "vreau să te fut" pe care l-am primit a fost de la tipa de la recepție... Deja știam că nu vrea, dar un zâmbet d-ăsta te face să pleci altfel acasă, dacă înțelegi ce vreau să spun....

DISCLAIMER - Premier Palace e un hotel de cinci stele, așa că nu te aștepta la low costs. Dar nici la prețuri-amenzi, am plătit frecvent mai mult decât aici, pe mâncare și băutură, în alte locuri din București. 

p u b l i c i t a t e

Am mancat de cateva ori la bistroul ala smecher, din Victoriei. Mereu la ore aiurea, mereu pe fugă, si mereu fara sa pot sa gust vreun vin, pentru ca eram cu masina. N-am avut ocazia sa mananc la pranz, desi mi-au curs balelele ori de cate ori Ana (ownerita) mai distribuia pe facebook tabla aia cu meniul zilei. Si cum eu sunt un baiat de cantină, mă fut in ele de preparate sofisticate cand am cum sa le inlocuiesc cu ceva adecvat stomacului meu de țăran. 

Ieri, insa, am avut noroc. Am nimerit in zona la ora potrivita. Iar pe tabla aia apareau cuvinte magice, ca borș, porc, spanac, oua-ochiuri.

Am avut noroc si cinci minute mai tarziu cand am dat peste D., si ea prin zonă. Ca daca eram singur mancam și farfuriile, atat de bune au fost si borsul si spanacul. Dar na, cand ti se asează o pizdă misto la masă, care bea delicat dintr-o limonada, iti aduci aminte mai repede si că ai opt kile in plus și ce ti-a zis Andreea: "In localuri, orice ai comanda, nu mai manca tot ce ai in farfurie. Localurile bune fac portiile supradimensionate ca sa nu pară ca se zgarcesc cu mancarea".

Treizeci de minute mai tarziu, D. s-a dus la treaba ei, am fugit si eu la a mea, dar am revenit pe seara. Cu A&A și cu R. La un vin si-o discutie de business. Nu inainte de a gafa perfect.

[Paranteza. Mi-am facut un obicei, cand ajung intr-un local specializat in vinuri: cer vinul casei, la pahar sau la carafa. Stiu deja ca localul are vinuri bune, stiu si ca promoveaza niste branduri, ca detine cel putin un vin de care n-am auzit, iar angajatii acestor localuri te duc subtil in zona asta, ca sa ti se para wow. Asa, cand ceri vinul casei, dai localului un test de corectitudine. Ca daca e vreo porcarie de vin, stii cum e lista de preturi fara s-o deschizi: inutil de scumpa. Iar daca vinul "varsat" e decent de bun, știi ca te afli la niste oameni care nu vor sa se faca de ras.]

Dar s-a bagat A-tipul: "n-au, coae, vin la pahar, ca astia sunt importatori de vinuri frantuzesti". Era sa raspund cu "si ce pula mea? ce, francezii nu comanda vin la pahar?", cand a intervenit ospatarul, plin de umor: "Va desfac o sticla si va aduc la pahar..."

Bun tipul. Bun si vinul ales de A (tipul). "Arrogant Frog". Am lalait-o la vinul ala, relaxat, pana cand am cerut o cafea decofeinizata si brusc m-am umplut de emotii. Ca mi-am luat muie cu decofeinizata si la Hard Rock Cafe, si la Starbucks Baneasa si in n localuri cu ștaif. Adica am primit cafea normala, de n-am mai dormit toata noaptea. Aseara, insa, am dormit aproape ca un prunc. Aproape, da? N-am supt, n-am plans, n-am facut pe mine. Si azi, odihnit nevoie-mare, am intrebat-o pe Ana de ce n-are vin la pahar. Si ghici ce?

"Am o gramada! Tot meniul de vinuri e la pahar! Am 80 de vinuri, cred..."

Deci n-am gafat. Bou am fost doar ca m-am luat dupa A, care ori e bou nestiind ca localul are vin la pahar, ori m-a luat de bou ca sa bem vinul lui preferat. Trebuie neaparat sa discut asta cu A. Tot acolo. La The Wine Bistro Vinexpert. Mai ales ca Ana, cu bicicleta ei, mi-a adus aminte de ceva si mi-a dat o idee. Revin.

Nu e greu deloc sa faci fotografii bune cu telefonul. V-o spun eu, fost jurnalist de presa online, mereu nevoit sa fac asa ceva, pentru a livra cititorilor nu doar stirea in timp real, ci si continut media. Acum v-o pot spune si vreo 200 de persoane, care au participat pana acum la cele 11 workshop-uri de fotografie cu telefonul pe care le-am sustinut in perioada 2015-2017 la Campina, Ploiești, Bucuresti, Bistrita, Targoviste, sub deviza "în maxim patru ore vei vedea diferența" împrumutată din marketingul dietelor de slăbit. ebook-ul scris pe aceasta tema conține doar fotografii făcute de cursanti, dupa workshop-uri. Am și niște testimoniale de la ei (dracu' știe pe unde prin laptop), care atestă că au învățat să facă fotografii foarte bune cu telefoane mobile de tot felul. Și că s-au pișat pe ei de râs, la intalnirile noastre.

• așa că dacă ai o cârciumă cool, o sală de fitness, un club, un spa, un hotel și crezi că un astfel de eveniment ți se potrivește, scrie-mi la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.. Nu facem deranj. 
• scrie-mi și dacă deții/conduci o firmă și vrei să le oferi angajaților câteva ore de educație vizuală și râsete cretine. Să nu fie maneliști, că ne luăm la bătaie, și să nu fie mai mult de 30, că nu ne mai înțelegem om cu om. 
• dă-mi un semn și dacă vrei sa participi la un astfel de workshop, precizând și orașul în care ai vrea să se țină. Dacă am mai mult de 10 cereri dintr-un oraș, vin să ne distrăm împreună cu telefoanele. 

Cum o sa fie: Grupe de minim 10 persoane si maxim 20 de persoane, oriunde aveti chef sa ne vedem in tara asta frumoasa. Un workshop o sa dureze intre doua si patru ore, in functie de ce chef aveti de fotografii si de cat de tare o s-o luam razna cu mistourile. Mancatul, bautul si fumatul vor fi permise in timpul lectiilor, respectand, desigur, regulile gazdei. Daca veniti cu telefoanele la voi, si cu bateria peste 50%, sunt sanse nu doar sa radem, ci si sa va invat cate ceva:

• cum sa-ti faci un selfie ok
• cum sa faci fotografii bune de vacanta
• fotografia in lumina slaba
• fotografia de produs
• fotografia de eveniment (de la serbare la nunta)
• daca gestionezi conturi de brand in social media, cateva smecherii care o sa-ti aduca vizibilitate si engagement mai bune

Lista de "lectii" este, evident, mult mai lunga. Cel mai important lucru pe care tin mortis sa vi-l spun este ca poti face fotografii bune si cu un telefon oarecare, nu doar fotografii de cacat cu un telefon bun. 

Inscrierile se fac pe email, la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea., cu rugamintea sa lasati si un numar de mobil, ca sa comunicam usor.

Urmatoarele workshop-uri de fotografie cu telefonul vor avea loc pe 16 si 17 martie la Bistrita.

• Vineri, 16 martie, ora 17.00, o sa am un workshop de fotografie cu telefonul la Hotel Metropolis.
• Sambata, ora 13.00, tin un alt workshop de fotografie cu telefonul undeva in afara orasului, la pensiunea Roser, din zona Cobilita.
• Duminica, dupa pranz (revin cu info cand stiu exact unde si cand) o sa am un Q&A cu cititoarele din Bistrita.

Daca vrei detalii despre ore, locuri, preturi - scrie-mi la Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea..

Eu nu mă pricep la mâncare. Adică nu vă pot explica, în detaliu, care-i faza cu cutare ingredient sau cutare mâncare. Pot însă să-mi dau seama dacă ceva e comestibil, e bun sau e foarte bun. Și azi, la 48 de ore de la incident, am aceeași senzație: că sâmbătă, la prânz, am mâncat cele mai bune paste din viața mea.

S-a întâmplat în București, pe Bd. Decebal, la Gallo Nero, un local în care am fost pentru prima oară. Iar pastele erau niște penne arrabbiata cu usturoi. Cred că știu și ce-au avut așa special. De obicei, sosul la penne este fie extrem de subțire, și se scurge din paste, fie suficient de gros cât să nu intre în ele. Pennele de la Gallo Nero aveau sosul la consistența perfectă și fuseseră amestecate cu el suficient cât să devină, fiecare, un mic rezervor de gust delicios. Puteai să le mânânci una câte una, cu mâna, și să le sugi ca pe orice altceva sugi tu de obicei (eu, de exemplu, am supt-o grav prin natura profesiei, că na!, am fost jurnalist, iar acum mai sug doar nectarul din florile de Mâna Maicii Domnului, pe de toate gardurile pe care le găsesc). Sosul ăla a fost atât de bun încât după ce am terminat penele, am cerut două felii de pâine cu care am întins prin farfurie, după sos, ca un gherțoi suprem.

Gallo Nero nu e un restaurant ce te uluiește, vizual, dar nu e nici urât deloc. Are o lumină de-a dreptul cinematografică, mesele de la geam oferă o perspectivă senzațională, localul e mișto decorat și intim. Nu mi-a plăcut scara spre toalete, recomandată doar bărbaților care n-au băut decât un pahar-două și femeilor care fac alpinism pe tocuri, și nici mutrele ospătărițelor care erau, sâmbătă, destul de puțin implicate, deși au servit rapid și corect. Poate n-am nimerit eu la ora la care se zâmbește... Mi-a plăcut foarte mult să găsesc un chibrit branduit, pe măsuța de afară, de lângă scrumieră, dar și că ospătărița a fost de acord să ne ducă ea cafelele afară, cât ne-am terminat noi vinul. Apropo: și vinul a fost bun.

Doua porții de paste, două cafele, două pahare de vin și o apă au costat vreo sută de lei. Asta așa, ca să știi la ce te aștepți. Sunt sigur că în Bucureștiul ăla găsești paste mai ieftin în altă parte, dar astea sunt demențiale, v-o spune unul care nu se teme de carbohidrați.

Când mai ajung prin zonă, mă mai duc. 

---------------------

publicitate

---------------------

"Trebuie să vedeţi scena. Eram într-un loc care nu-mi plăcea, mâncând dintr-o mâncare de căcat, purtând o conversaţie de care n-aveam chef, în jeanşii mei care mă strângeau şi cu o jenă colţuroasă foarte aproape de coiul drept". (Tipul din filme nu există - Cum să nu dai un inel cu diamant)

* comandă cartea de aici

Mă duc din ce în ce mai sceptic la Bookfest. Nu de alta, dar de la an la an, apar o specie nouă de hipsteri: tocilarii. Acum nu mai e de ajuns să citești și altceva decât conversațiile tembele pe net, trebuie să și arăți că citești, prin vestimentație, coafură, mers, argou. Dacă o ținem așa, o să vedem tatuaje cu cărți...

Așa a fost și acum. Am stat câteva ore la Bookfest, de dragul cuiva pentru care târgul de carte este o ocazie de a-și cumpăra noutățile în materie de lectură. "O vezi pe asta? De o lună o caut, și n-am găsit-o nicăieri, nici în librării, nici pe net", mi-a spus, cu satisfacție în glas, după ce am plecat de acolo. Bine, până a găsit-o a durat. Iar în tot timpul ăla, am căscat gura aiurea, mai ales în momentele importante.

• 1. Cum am intrat am primit un cot zdravăn. Ăsta e salutul oficial, nu?
• 2. Cinci minute mai târziu, primesc un pliant cu noua ordine vibrațională de la o tipă cu nişte țâțe formidabile. Instantaneu încep să vibrez, deci tipa are dreptate!!!
• 3. Mă abordează două hostese Parliament, una din ele cu un fund foarte mișto, și îmi prezintă oferta specială Bookfest: la un pachet cumpărat primesc încă unul, iar la un cartuș, primesc un stilou Poienari. Pentru că mi se pare că e genul lui M de stilou, cumpăr un cartuș, iar stiloul este extrem de bine primit, câteva ore mai târziu.
• 4. Îmi iau o cafea turcească, la ibric și ies la fumat. Trei inși ies la fumat în cămășile lor roz. M-aș întoarce cu spatele la ei, dar mi-e frică.
• 5. Printre standuri trece tipa cu bluză albastră. Juri că-i blonda din Urzeala Tronurilor. Din motive care-mi scapă, toți o vedem fără bluză. Observ încă o lansare de carte fără public, adică niște oamenii vorbesc la niște microfoane dar nimeni nu-i privește, nu-i bagă în seamă....
• 6. Un băiat de 16 ani discută cu maică-sa, aprins, despre o ceartă cu Felicia. Poartă în piept un ecuson cu literaturapetocuri.ro. Da, e băiat.
• 7. Tipa care fumează pe bordura de vis-a-vis îmi arată chiloții, încercând să se ridice. Nimic mișto.
• 8. Un gras cu costum negru mulat îmi arată cum fumează grașii cu costume negre mulate: cu o mână duce țigara la gură, cu cealaltă își așează freza. Timp de trei minute.
• 9. În sfârșit, plecăm. La ieșirea din C1, un bătrânel vinde cărți aduse de-acasă. Sunt de la editurile dinăuntru, vi le dau ieftin, se roagă de o doamnă înțepată cu rochie de dantelă. 
• 10. Ajuns acasă, găsesc fly-erul cu ordinea vibrațională și descarc pozele din telefon. Da, țâțele se văd mulțumitor...

De cumpărat cărți n-am fost în stare, în atmosfera aia de second-hand la care s-a băgat marfă. Prea mare agitația, prea multă hărmălaie. Dar persoana pentru care m-am dus acolo și-a luat douăjdouă....

Relatia mea cu Bucurestiul seamana foarte mult cu relatia unei femei cu sexul anal. Orasul ala ma doare de-a dreptul. E prea mare, prea complicat, e plin de locuri dementiale asezate fix langa niste tampenii incredibile si acolo nu stii niciodata daca omul cu care interactionezi e un  bucurestean d-ala misto, autentic, sau un moldovean deghizat. Imi consuma extrem de mult timp sa ajung in doua locuri in Bucuresti comparativ cu Ploiestiul, iar eu n-am timp destul niciodata. Asa ca ma duc tot atat de rar pe cat accepta o femeie chestia aia...

Unde pui ca pe noi, astia cu PH la masina, nu ne place nici politia din Bucuresti. Ne alearga cum ii alearga ai nostri pe soferii de Dambovita. Ne cearta ca ne bagam aiurea, ca taiem fata, ca nu stim sa conducem. Stim, frate! Dar noi ne antrenam in trafic cu cei mai rai dintre cei mai rai, martorii lui Targoviste, e cumva normal sa jucam ca Avantul Falticeni cu FC Barcelona...

Ma rog, divaghez...

Am fost in Bucuresti, ieri. Si-am ajuns intr-un loc de care habar n-aveam, pentru ca in noua cazuri din zece, eu ajung in Bucuresti doar cat sa se vada pe navigatie: Beraria H, Hard Rock Cafe. Ieri insa m-a dus un amic la Vilacrosse, o cladire pe care as fotografia-o vreo doua zile. Si-am "parcat" la o masa din Cafe Bistro.

Un loc foarte misto. Genul ala de local cum vezi doar in Bucuresti. Cu patina timpului pe el exact cat trebuie ca sa nu para rapanos, cu decoratiuni de zece feluri dar care arata excelent impreuna, cu oglinzi cool si cu o cabina telefonica londoneza fix in dreptul usii de la toaleta. Se si fumeaza, deci i-am dat rapid nota zece.

Pe urma am cerut o cafea, si i-am ars rapid localului un doi. Nu stiu daca ati baut vreodata Diva Caffe, dar asta nu e cafea. E un bors maro, ars si fiert in acelasi timp, cu un gust care te face sa-ti doresti sa ai hepatita si sa nu simti nici un gust. Nici n-am auzit de brandul asta de cafea, si, de cand am Cafe Liegeois acasa, cu cele n sortimente din care imi aleg in fiecare dimineata altceva, greu mai gasesc o cafea sa-mi placa.

Ne-am intins la discutii, si prietenul meu - un obisnuit al casei - a cerut ceva de mancare. Un tip a iesit din spate si ne-a intrebat ce sa fie, D. a zis sa fie cu carne, ca nu prea facem yoga saptamana asta, plus o salata, eu am cerut paine si muraturi...

Am simtit ceva in aer de cand tipul solid a zis "am adus niste rosii bune de-acasa..". Dar n-am vazut maciuca venind, recunosc.

Tipul ala a facut cel mai bun gratar din viata mea, ever. Practic, a celebrat porcul. Stiti cum erau muschiul, ceafa si carnatii? Ca gustul ala din gand, cand eram in armata, in zapada pana la genunchi, cu o pusca in mana, in noaptea de Craciun, si-mi imaginam ce mananca ai mei, acasa. 

Painea era neagra, moale, pufoasa, ca la bunica.

Iar muraturile au constat in cei mai buni castraveti noi mancati anul asta, si sa stiti ca intru in vreo suta de localuri pe an, nu-s un novice...

"Bai boule, ala nu-i bucatar! E patronu'. El gateste, cand are timp", mi-a zis amicul meu, cand am laudat, cu gura plina, bucatarul. Si chestia asta m-a dat pe spate inca o data. Vad atat de putine localuri personalizate de "mana stapanului", care de obicei o arde urland la angajati si incercand sa-si fu*a angajatele...

Deci, n-a fost de zece. De zece e cand mananci bine. Dupa masa aia, eu m-as fi mutat cu cortul in Vilacrosse, sa-mi iau viza permanenta la Cafe Bistro. Nenea ala e ambasador al Bucurestiului la Bucuresti, daca intelegeti ce vreau sa spun. Duceti fiecare cate un strain sa manance acolo si-o sa vedeti, intr-un an, cum se schimba perceptia Romaniei in lume...

Pana sa plec de acolo, aproape cu lacrimi in ochi, am sters doi-ul din catalog, din dreptul cafelei. S-o fi intamplat ceva. Mi-o fi dat ala micu' prima cafea din espressor, cea care se arunca. O fi fost un lot nasol de boabe in punga aia, din care mi-a facut mie. Poate i-au schimbat cafeaua niste nemernici de la un local concurent. Da-o'n mortii ma-sii de cafea, nu-ti lua cafea cand te duci la Bistro Caffe! Cere porc, cere carnati, cere cartofi la gratar, cere muraturi. D. zice sa ceri si rosiile alea aduse de-acasa... 

Bucurestiul, printre picaturi, pentru ca n-am ars-o ca turistul, e aici.

Cere-ti si dreptul de a comenta aici: www.facebook.com/bogdanstoica.ro